Cum este să muncești în Danemarca și probabil multe țări nordice și vest-europene

A trecut mai bine de un an de la întoarcerea din Danemarca și am realizat că nu am scris probabil despre lucrul cel mai important care m-a făcut să plec acolo și cu ce am rămas. Așa că probabil închei seria de articole despre Danemarca cu acesta – cum este să muncești acolo. Nu cred că experiența este prea diferită în Suedia sau Norvegia și cred că este foarte similară și cu alte țări de prin zonă – Germania, Olanda sau Anglia.

Curiozitatea aia…

Eram foarte curios de cum se muncește în străinătate în companii similare cu cele în care interacționasem până atunci, pe ce se pune valoare, care sunt facilitățile și toate celelalte elemente care ne fac pe noi românii să credem că suntem atât de departe (sau aproape, după caz) de mediul de lucru internațional.

Și era fix ultimul moment, am vrut să am asta în „portofoliu” până la 30 de ani..

În trecut eram în discuții cu o altă companie de tehnologie din sectorul de travel care își avea sediul prin Amsterdam, însă nu a fost să fie. Așa că nu am vrut să ratez această ocazie. În contextul acesta și cu toate celelalte articole care dădeau atât de interesantă Danemarca am ales această țară.

Overall, a fost o experiență care m-a făcut un om mai bun – mai ales profesional. Personal am înțeles că există diferențe semnificative între culturi și că în anumite situații (nu profesionale în cazul de față) este un dezavantaj să fii un est-european. Așa că cu atât mai mult sunt de apreciat românii aceia care reușesc să se integreze în culturile de afară. Și nu refer la integrararea lor în sistem – ci la acceptarea lor.

Gândire globală forțată de mediul competitiv

Ce este cert este că în străinătate se gândește mult mai global față de ce facem noi. România este o țară foarte mică și cu barierele sale: engleza este știută la nivel mediu spre slab de majoritatea populației, deschiderea la nou este doar în marile centre urbane. În general suntem late adopters de lucruri. Să nu uităm că noi anul trecut am avut un referendum în care principala noastră grijă era ce fac alții în dormitor.

Suntem a 7a țară ca populație din UE, dar asta nu înseamnă că am fi mari. Pentru că celelalte țări din spațiul Vest European comunică mult mai mult între ele. Să ne gândim doar la Amazon și marketplace-ul internațional pe care îl practică.

Ceea ce a fost cel mai mișto în compania în care am lucrat este că toată lumea purta discuțiile profesionale în engleză. Nu era nici o urmă de frustrare a danezilor legat de acest aspect. Nu cred că erau mai mult de 50% din oamenii din companie danezi așa că nici nu cred că era de unde alege.

În primele săptămâni eram obosit de la zecile de accente englezești și de la faptul că se vorbea mereu în engleză în atâtea ședințe de induction. Inițial gândești în română și îți ia ceva mai mult timp să procesezi informația, apoi ca să răspunzi corect. Înainte de a pleca am avut impresia că stau decent cu engleza, dar asta se întâmpla în contexte în care nu erai nevoit toată ziua să vorbești în limbă străină. La naiba, nu pot vorbi nici în română coerent prea mult timp…

Cultura riscului calculat și a obiectivului

Cot la cot cu gândirea mai globală este și cultura riscului. Oamenii nu se tem atât de tare de eșec indiferent la ce nivel. În viață este oricum mai probabil să greșești decât să ai dreptate, așadar se aplică acest lucru și pe acolo.

Ești încurajat să greșesti de zeci de ori pentru o singură victorie. Știm cu toții că victoriile profesionale sunt de 100 ori mai importante decât greșelile.

Această mentalitate m-a făcut la un moment dat să înțeleg că bugetele nu sunt bani din propriul buzunar (cum este cultura în România) ci este doar o cifră care dacă este suficient de mare sau suficient de bine distribuită te ajută să îți îndeplinești obiectivul.

În plus, poate cifra să fie oricât de mare, dacă obiectivul nu este bine definit, e degeaba.

Se pune mare accent pe obiective – dar nu se așteaptă ca lucrurile să fie perfecte din prima. Se calculează mult mai realist decât se face pe la noi și greșelile sunt mult mai acceptate pentru că sunt înțelese a face parte din procesul succesului.

Birourile sunt foarte echipate – orice ți-ai putea imagina

Nu știu dacă există vreo lege în acest sens, dar am văzut peste tot birouri (mobilier) care se ridică pentru a putea munci din picioare. La privat sau în organizațiile de stat. Se muncește foarte mult din picioare și să oferă mare atenție posturii la birou.
Inițial mi s-au părut foarte incomode scaunele, dar m-am obișnuit relativ repede. Rar lucram din picioare, dar când era o perioadă mai stresantă făceam asta.

În afară de asta birourile sunt echipate efectiv cu orice ți-ai putea imagina. Sigur, sunt și în România companii care stau foarte bine în privința facilităților pentru angajați, dar literalmente acolo așa era peste tot.

Cred că espressorul de cafea era mai scump decât la majoritatea cafenelor din București. În prima zi am fost învățat de către șefa echipei în care lucram cum se prepară cafeaua.

Iar despre echipament de lucru nici nu are rost să vorbesc. Se punea mult accent pe mobilitate, monitoare bune, laptopuri bune și alte chestii de care nu știi că ai nevoie până la acel moment.

Și aveai de toate, la un moment dat au adus niște cabine telefonice în care să ții call-urile scurte, că era mereu bătaie pe săli de meeting și devenise absurd ca un om singur să ocupe o singură sală. Le-au pus pe peste tot.
Dacă aveai zile mai proaste sau cu muncă mai aglomerată de maimuță, te puteai retrage în silent rooms. La un moment dat au mutat sala de jocuri lângă silent room, dar tot era mai ok decât să stai în open space.

E destul de nasol să te obișnuiești la lumea asta bună.

Programul de muncă

Clasic vorbind, programul începea de la 09:00 și se termina la 17:00, cu aprox. jumătate de oră pauză de masă. Mai erau unii de veneau la 07:00 și plecau la 15:00, de aceea se evitau meetingurile după masa.
Programul standard de muncă era de 37 ore/săptămână.

În principiu la 09:30 era toată lumea la muncă iar la 17:30 era cam gol prin birouri.

Paradoxal, nu era atât de larg răspândit conceptul de work from home, deși era acceptat.

Am avea de învățat un pic legat de punctualitate de la danezi, dar punctualitatea e adevărat că vine cot la cot și cu un sistem de transport în comun bine pus la punct la ore de vârf.
În București dacă am o întâlnire importantă încerc să îmi planific în așa fel timpul încât să ajung cum minimum 15 minute înainte de întâlnire. Și întotdeauna când planific bine ajung mult mai repede, iar când sunt în întârziere e vreun blocaj pe străzi, metroul pe care îl pierd la fiecare legătură șamd.

Masa era punctul central al zilei

Masa se servea în firmă, plătea fiecare angajat o sumă obscen de mică pentru a avea catering. Nu de puține ori s-a întâmplat să iau și acasă la pachet din mâncarea care rămânea la final de zi. Tak for mad!

Vinerea de la ora 09:00 aveam mic dejun în companie. Nu era o varietate foarte mare de mâncare neapărat, dar aveai clasicele ingrediente pentru un mic dejun luat în firmă și nu acasă. Uneori aș fi zis că micul dejun vinerea și multele dintre activitățile de vineri erau doar motive spre a-i aduce pe oameni la serviciu și vinerea.
Vinerea, de la 15:00 se desfăceau sticlele de bere.

În general mesele erau importante pentru societatea respectivă.

Friday bars

Nebunie totală. În general toate companiile cool aveau o petrecere lunară în care compania punea la dispoziție mâncare, băutură și echipament pentru petreceri. Exact ca în filme.

Iar chestia aceasta cu Friday Bars nu este neapărat pentru companii, practicându-se și în mediul academic.

În general ar mai fi de zis că se consumă alcool în cantități absolut impresionante de vineri până duminică.

Momentele mai puțin plăcute și comunicarea

Au fost și momente când erau niște lucruri foarte ciudate. În general dacă ceva se anunță vineri spre final de program, este mai mult decât se anunță. Dacă există vreo șansă de a nu spune toată povestea, nu se spunea.

În general nu se spuneau lucrurile mai puțin plăcute în față, dar toate nimicurile pozitive erau intens lăudate. Era foarte mult PR în interiorul companiei, atât a companiei față de angajați cât și între angajați.
Pentru mine est-european, care am adânc înrădăcinat în cultura cu care am crescut să mă plâng sau să văd negativul așa cum este el a fost oarecum șocant.

În rest era o transparență absolută în comunicarea companiei cu angajații dacă se puneau întrebările potrivite sau dacă se citeau slide-urile cu totul. Existau acele house meetings lunare în care se prezenta ce mai merge prin companie, cum mai stă fiecare departament cu targeturile, cine vine, cine pleacă. În ultimele luni au fost cam mulți oameni care au plecat..

Probabil senzația aceasta mi-a fost firească pentru că am venit fix într-un moment în care organizația se schimba radical. Și aveam și eu schimbările mele, le mai avea și organizația și brusc trebuia să te adaptezi la o cultură nouă într-un moment în care cultura organizației era în schimbare.

Exista și un motiv de mândrie în a ține discursuri. Se depunea un efort mare la plecarea unui angajat de către managerul direct de a ține un discurs emoționant. Cred că oamenii se străduiau să arate că aveau o legătură mai puternică între ei decât era.

O experiență pe care o recomand fiecăruia

Este radical diferit să lucrezi într-o cultură diferită. Fie că pleci din România în Țările Nordice, Mediteraneene sau în Germania/Franța, cred că este un șoc adevărat pentru toată lumea și mai ales pentru industria în care lucrez modalitatea de a privi lucrurile este deseori total diferită.

Încercați însă ca atunci când plecați la un job în afară să rezolvați situația cazării pe o perioadă de minim o lună. Copenhaga este un haos pentru închirieri, să aterizezi acolo ca est european și să ai și un buget, dar și ceva pretenții, este foarte greu.

Cred că majoritatea facilităților o să le importăm ușor-ușor în România, dar cu siguranță le vom particulariza. Acum companiile se mândresc cu facilitățile oferite angajaților, dar în afară aceste lucruri sunt normale.
Criza de personal va agrava aceste lucruri, iar pentru angajatori un birou în care să te simți relaxat și ca acasă va conta mult pentru retenția oamenilor.

Diferențe de percepție între început și la final?

Trecând un an de când m-am întors lucrurile s-au mai sedimentat și judec puțin mai la rece anumite întâmplări la care poate le-am dat prea multă sau la unele prea puțină importanță când m-am întors.

Pe lângă experiența profesională pentru care sunt super recunoscător universului că mi-a dat șansa să o văd, am avut de învățat și la nivel personal. Am devenit în primul rând mult mai tolerant cu ce este diferit sau ce nu înțeleg. Am lucrat într-o companie cu adevărat internațională, ceea ce m-a făcut să pot munci cu oameni de pe toate continentele (excl. Antarctica) fără să exagerez.

Am învățat și ce înseamnă să fii est-european în vest și cam care sunt diferențele de valori, spre ce tânjim, ce vom avea și ce probabil nu vom avea secolul acesta. Societatea românească încă mai are multe de învățat în a cere de la instituții normalitate și servicii decente.