Robotizare

Vorbeam zilele trecute cu un amic de faptul ca am inceput sa scriu din nou pe blog si chiar am postat destul de serios. Am multe idei in cap si simt nevoia sa le scriu, daca acum vreo 3 ani eram cam sociopat si munca de acasa imi limita interactiunile, gratie faptului ca m-am reangajat am trecut cu brio peste pasa asta mai proasta. Totusi, discutia era ceva de genul – dar tu de ce nu mai scrii? Eram oarecum in niste dubii similare si aveam sa imi dau raspunsul cumva singur, acceptat de amandoi.

Mai ales in ultimii doi-trei ani am pus pe mine o presiune incredibila de a livra, de a da mereu raspunsuri corecte si de a argumenta ideile perfect. Daca era vorba sa scriu ceva, verificam de doua ori ca sa nu ma umplu de penibil si asta cumva mi-a afectat increderea de a mai publica lucruri si pe blog, pentru ca imi vedeam ideile ca o oglinda a persoanei mele. Si traiam cu impresia ca toata lumea se asteapta de la mine sa actionez ca un robot, mereu infailibil. Ei bine, lucrurile astea nu pot sa mearga la infinit si trebuie sa ne acceptam oarecum natura umana, errare humanum est (intentionat uit continuarea). Pur si simplu nu poti continua la nesfarsit asa, vei fi judecat oricum destul de dur indiferent, nu vei putea multumi pe toata lumea – nu e nevoie sa asadar sa fii cel mai dur cu propria persoana.
Este oarecum opusul predicii de a fi mereu dispus de a-ti depasi limitele insa, cumva, in mintea mea acum nu are legatura. Uneori e prostie.

Drept e, avem nevoie de momente de concentrare, de focus, de tras insa trebuie alternate oarecum cu momentele in care te relaxezi si accepti de la sine lucrurile care te inconjoara si mai ales iti accepti propria persoana.

Asadar, din punctul meu de vedere, daca ce te tine in loc este frica de a fi judecat – realitatea e ca oricum vei fi, fie prin inactivitatea ta, fie prin activitatea ta. Dar cred ca mai nasol este sa te robotizezi sau sa ajungi doar o umbra.
Si stii ce e amuzant? Putini vor intelege.