O dată cu plecarea din Timișoara nu prea am mai avut ocazia să vorbesc maghiară. Adevărul e că și prin Timișoara lucrurile au fost foarte ocazionale.
În ultimii ani au fost câteva instanțe profesionale, iar prin locurile de baștină, de prin Satu Mare dau prea rar ca să mai conteze.
În principiu sesiunile mele de vorbit maghiară se rezumă la convorbile telefonice cu bunică mea în care eu nu o înțeleg sau ea nu mă înțelege. Nu reușesc să mă decid dacă maghiara mea devine tot mai proastă sau ea înțelege tot mai greu după cei 82 ani pe care îi are. Așa că pare destul de irelevant.
Țin minte că acum mai bine de an am ieșit ultima dată cu prietenii din copilărie. Ca o paranteză, iar a mai trecut un an, incredibil. Sunt chiar vreo 11-12 ani de când nu prea mai vorbesc maghiară. Unde sunt vremurile în care în pauza din școală ieșeam și vorbeam în maghiară, iar în clasă în română? 🙂
În toți anii ăștia care trec mai există și părți bune. Ocazional mai descopăr câteva melodii ungurești care îmi plac. Ocazionalul acesta este atât de ocazional încât am descoperit o melodie care îmi place care a fost lansată în 2011.
Partea bună este că redescoperirea aceasta de cuvinte prin muzică este extrem de facilă și plăcută.
Dacă gândesc în perspectivă, cel mai probabil maghiara mea va fi din ce în ce mai proastă pe măsură ce voi sta prin București (cel mai probabil muuult timp). Nu aș vrea să îmi fac prieteni maghiari doar pentru a vorbi limba, așadar perspectivele sunt destul de triste pentru a-mi păstra o maghiară conversațională.
Mă gândeam zilele trecute la câte am lăsat în urmă în tot acest căutat de „acasă” din ultimii 10 ani. Satu Mare, Timișoara, Copenhaga. Și nu doar câte am lăsat în urmă, ci mai ales câți oameni. Și mă gândesc cât de simple sunt lucrurile pur și simplu doar născându-te într-un loc potrivit.
Dar e păcat că pierd din uz limba maghiară, era ceva care făcea parte din mine care acum îl văd tot mai îndepărtat.
Lasă un răspuns