Pădurea Spânzuraților sau cum îmi place teatrul tot mai mult

Am (re)descoperit teatrul acum câțiva ani, iar de ceva timp tot încerc să merg cât mai des la piese. Fie că sunt piese (deseori moderne) alese de Ralu, fie că mă mai uit peste ce piese se mai joacă și decid că piesa asta e interesantă, mă duc cu bucurie sprea teatru. Până acum mi-a ieșit, i-a ieșit și ei.

Dacă de obicei scriu despre lucrurile de care mi-au plăcut sau displăcut pe blogul personal, teatrul este ceva mai intim. Din mai multe motive, primul este că spectacolul se joacă pentru tine și oamenii din sală, al doilea pentru că este cu adevărat un act artistic pe care îl apreciezi tot mai mult pe măsură ce vezi piese mai bune și mai bune, și mai bune.

Cam așa și în seara asta, mă uitam peste lista de piese care se va juca perioada următoare și remarcam pe Mystage că Pădurea Spânzuraților crescuse în rating la 4.7/5 față de 4.5 când am cumpărat prima dată biletele.

Am văzut piesa săptămâna trecută, o piesă pe care o consider monument, o piesă care mă face să fiu timid când vorbesc despre teatru, din respect pentru cât de bine s-a jucat, regizat și interpretat spectacolul acesta.

Nu pot să uit cum am râs ca prostul alături de un singur alt spectator când unul dintre actori țipa în sală Faszomba! și cum timp de trei ore jumătate admiram fie interpretarea actorilor, fie jocul de lumini sau de sunete care se desfășura în Sala Mare a Teatrului Național.
Sau că în timpul piesei mă gândeam răzleț că uite, un motiv să mă bucur că totuși sunt în București, am ocazia să văd astfel de interpretări pe scena Teatrului Național. Amuzant e că acum 20 ani toată lumea se gândea că era posibil, dar acum 15 ani părea Bucureștiul atât de departe.
Ardelean fiind, erau amuzante toate momentele regionale interpretate fie prin grai sau prin obiceiuri. Că ți se zbate ochiul sau că nu e bine să spui numele necuratului, sunt tradiții pe care le găsești negreșit în gospodăriile din Transilvania.

Dacă Pădurea Spânzuraților ar fi un film, ar fi simplu. V-aș spune să fugiți spre sălile de cinema. Dacă nu ar mai fi bilete disponibile, cum nu e aici, v-aș spune să vă grăbiți spre niște site-uri.

Dar teatrul e altceva.

Se joacă atunci, pentru tine și în cel mai bun caz niște sute de oameni din sală.

Așadar, văzut, plăcut, impresionat.

Amuzant este că am redescoperit teatrul după ce de câțiva ani industria cinematografică scoate filme după rețete predefinite, nu aduce multe lucruri din care să înveți.

Nu știu dacă așa a fost întotdeauna, dar dacă v-am stârnit curiozitatea teatrului, trebuie să știți că biletele se vând cu cel puțin o lună în avans.

Partea bună e că dacă în București e cam sold-out pentru Pădurea Spânzuraților, am înțeles că piesa ar continua să se joace în țară, din spusele lui Ralu cică prin Iași.

Pe lângă Pădurea Spânzuraților regizat de Radu Ifrim și interpretat excelent de Alexandru Potocean și Marius Manole ca personaje principale, recent am mai văzut și Maitreyi la Palatul Copiilor. Altă piesă tot recent văzută, dar care e deja un clasic, Regele Moare – de Eugene Ionesco.

În rest, interesante evenimentele de la POINT.

 

Abonează-te la newsletter și primești săptămânal un rezumat cu ultimele articole publicate!



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*