Despre salut – câteva experiențe personale

E ciudat sentimentul când intri într-o încăpere, cu cunoscuți sau necunoscuți, și saluți, dar nimeni nu îți întoarce salutul. Îți vine să îți muști buzele că simți poate un mic penibil, dar nu e despre tine.

Când muști câteva întâmplări de genul se pot întâmpla două lucruri:
a.) îți vezi în continuare de treabă
b.) îți vezi în continuare de treabă și re-evaluezi dacă va mai trebui în acel cerc să saluți vreodată (sau persoana respectivă)

Zilele trecute eram cu câțiva vecini de pe stradă și a trecut o doamnă vecină cu mașina.

Eu, evident, am salutat, să se vadă și să se citească pe buze, dacă nu se aude. Mai am uneori și obiceiul de a ridica o mână dacă suntem în comunitate (pe stradă, la muncă șamd).

Unul dintre oamenii cu care eram m-a întrebat cumva surprins: „Dar pe tine te salută doamna X?”.
Răspunsul pe care l-am dat a fost „Eu o salut”.

Și vecinul a repetat întrebarea, „Da, am văzut, dar ea te salută?”. Eu am răspuns din nou: „Eu o salut”. Știam ce întreabă, știam ce răspund.

Fie vorba între noi, doamna mă salută, cu jumătate de gură sau când chiar trecem unii lângă alții. Dar am și eu un stil insistent de a saluta.

Și cumva chestiile astea, când lipsește o verigă, încerc să le judec din perspectiva mea. Faptul că nu îmi întoarce salutul o persoană mai degrabă necunoscută decât cunoscută spune mai multe despre persoana respectivă decât despre mine.


Am crescut cumva pe străzi micuțe sau la sat. Dacă mergeam până la colț sau până în stația de autobuz salutam absolut fiecare om. Era obositor, mai ales vara era toată lumea pe afară, dar nici nu vreau să mă gândesc la ce mi-ar fi auzit urechile de la bunică-mea dacă cumva nu aș fi salutat pe cineva și ar fi aflat (și se afla!).

Și am rămas cu obiceiul ăsta. Salut când intru într-o încăpere cu cineva, salut toți colegii de la birou, salut vecinii, salut oamenii pe care îi cunosc vag.

Bucureștiul și împrejurimile însă sunt o cu totul altă poveste față de locurile în care am crescut. Aveam vecini de bloc care nu întorceau salutul sau mormăiau ceva sunete. Alți vecini care te salutau în bloc sau în fața blocului, dar dacă te vedeai cu ei pe stradă întorceau privirea.

Apoi la una dintre sălile la care merg e o altă poveste. Frecvent mi se întâmplă să intru în vestiar, literalmente să am omul la un metru sau doi de mine, să îl salut și să nu întoarcă salutul. Și nu înțeleg, pe vremuri erau buticurile alea de cartier, când intrai în butic, nu salutai vânzătoarea?

Unde s-a pierdut salutul ăsta în București?

Abonează-te la newsletter și primești săptămânal un rezumat cu ultimele articole publicate!

1 comentariu

  1. Apropo de salutul la sat atunci când te întâlneai pe stradă cu orișicine vs București unde abia dacă schițezi un gest cu vecinii de bloc, pentru că m-am dezobișnuit să salut lumea pe stradă, mi foarte greu să o fac acum și la țară. Da, dacă cunosc omul îl salut, dacă nu, de multe ori un dat din cap, un bună ziua grăbit! Pur și simplu am o jenă, mi-a ieșit din reflex și nu știu ce să fac, să salut sau să nu? De asta, de multe ori evit mersul pe jos pe distanțe lungi prin sat… Ce te strică orașul. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*