Îmi amintesc mereu cum mă ducea în toate colțurile orașului pe câmp. Îmi amintesc de caii noștri, de cum îi ținea în curte și de cum se certa cu vecinul din cauza mirosului de bălegar. În cele din urmă, mai târziu, a dus caii la țară. Îmi amintesc de inconștiența cu care se plimba atât cu căruța cât mai ales pe bicicletă. Am un semn pe spate, e de la cum am căzut când eram mic în coasa din căruță.
Și îmi amintesc cum mereu când începea să tușească își mai aprindea o țigară. Uneori tușea și în timp ce fuma.
Cred că se certa des cu bunică’mea și din cauza asta. Ultima vară a petrecut-o pe fotoliul de pe care vedeai ușa, și colțul de stradă.
Și cam astea sunt toate amintirile mele cu el.
Bunicul meu a murit în cameră cu mine.
Țin minte când vineri, în a doua săptămână de după prima mea vacanță de vară, taicămeu a venit la școală să mă ceară de la ore și m-a dus la bunicul meu. Nu mai vorbea, cred că nici nu m-a mai recunoscut când am ajuns. Am plecat cu cineva după femeia care îi făcea injecțiile cu morfină, iar seara mătușile mele l-au îmbrăcat. Era toată familia acolo, eu am dormit într-un pătuț mic de copil, în cameră cu el și cu maicămea și mătușile care îl vegheau. Când m-am trezit, bunicul meu era pe jos în mijlocul camerei, tata se pregătea să îl barbierească. Țin minte că cineva s-a speriat că ar fi mai răsuflat o dată.
Nu mai știu dacă mi-au dat atunci lacrimile, dar țin minte că a plâns câinele cum nu am văzut niciun câine să plângă. Să nu-mi spună nimeni că nu ar plânge câinii cu lacrimi, ca un om.
Eu probabil că nu am plâns. Oricum, ajunsesem la vârsta aceea și din tot ce știam a fost un inevitabil așteptat de toată familia. Am crescut cu gândul inevitabilului.
În ziua înmormântării a fost cea mai rece și deasă ploaie pe care am simțit-o în toată copilăria mea. Așa era în Satu Mare, de fiecare dată în jur de 20 septembrie vine un frig pătrunzător și începe ploaia. Cam ca acum.
Au trecut fix 22 ani de atunci.
Chiar dacă l-am privit pe bunicul meu cum a murit de cancer la plămâni aveam să înțeleg mult mai târziu de ce.
M-am apucat atât de devreme de fumat încât atunci când calculez anii în care am fost fumător mă mint singur, de rușine. În realitate au fost atât de mulți ani încât nu (mi) i-am spus niciodată.
A trecut un an și jumătate de când am reușit să mă las de fumat. A fost incredibil de greu. Amuzant, triggerul a fost chiar un dispozitiv de ăsta modern, cu care din fericire nu am reușit să mă înțeleg. A fost și o perioadă ceva mai ciudată la mine, așadar am canalizat toată energia negativă de am adunat-o în pedepsirea mea prin renunțarea la fumat. Am fost foarte irascibil multe luni după ce m-am lăsat de fumat.
Bunicul meu probabil avea altă viziune despre viață, văzând cu proprii ochi un război mondial și având o adolescență și tinerețe devreme când satul în care s-a născut jongla când ca parte din România, când parte din Ungaria. Poate așa se explică cum generația aceea fuma țigări fără filtru. Zburând obuze pe lângă tine, trecând când armata nazistă, când armata sovietică pe lângă tine, parcă savurai fiecare țigară. Plăcerea aceea nevinovată în care îți spui că vrei să trăiești viața ca și cum ar fi ultima zi astăzi. Dar ziua aceea a venit după vreo de ani, din care vreo 5 în suferință.
Generația mea însă a crescut cu toate chioșcurile branduite cu țigări. Ba chiar, în zonă la mine era plin de chioșcuri albastru Winston, apoi doar fontul Winston e cel care a mai rămas, dar tot făceai asocierea subconștient când deasupra tejghelei aveai ce altceva decât țigările.
Am fost generația care plătea 13.000 lei vechi pe 10 fire de țigară ambalate frumos într-un pachet de Winston sau Pall Mall. Când nu aveai 13.000 lei, luai 4-5 fire și erai bucuros când ți se dădeau într-un pachet desfăcut.
Apoi, cumva s-au scos țigările la 10 fire, că s-a prins probabil toată lumea că elevii de generală și liceu erau clienții și am trecut la pachete de 20. Pachet mai mare, mai greu de ascuns, așadar într-o seară terminam cu băieții pachetul.
Desigur, părinții fumau, era peste tot plin de postere cu țigări. În baruri se fuma, în restaurante s-a fumat până recent, efectiv cine nu fuma nu era foarte înțeles.
Țin minte și acum vulturul de pe posterele Winston, vultur care trecea pe lângă zgârie nori de prin America și spunea că e gustul libertății. Ah, ce context la începutul anilor 90!
În clasa a 9a maicămea mi-a găsit în ghiozdan două pachete de țigări. Un pachet de Camel și încă un pachet. Ascundeam țigările unui coleg de bani gata la mine, că îmi cumpăra tot el și mie. Maicămea nu m-a crezut niciodată că nu erau țigările mele. Să ne înțelegem, pe lângă fiecare liceu din oraș erau vreo două baruri unde era plin în fiecare pauză.
Bunică mea a fost foarte revoltată când veneam acasă cu miros de țigară, până într-un moment când și varămea s-a apucat și a acceptat că toată familia e fumătoare.
Cel mai prost lucru dintre toate a fost că în toți anii ăștia mi-a plăcut să fumez.
Nu mi-a plăcut însă scrumul și mirosul de fum stătut, scrumul în toată mașina și faptul că mereu când stingeam țigara undeva afară și călcam pe ea îmi stricam talpa pantofilor.
Mi s-a întâmplat de atâtea ori să stric talpa pantofilor de la țigară încât îmi venea să-mi scriu în palmă să fiu atent dar cel mai mult ce făceam după ce îmi dădeam seama era să-mi dau o palmă peste frunte.
Undeva pe la început de 20 ani am început să fumez Kent. Ambalajul era foarte diferit de Kent 100 de care știam că se dădea șpagă la începutul anilor 90. Era un ambalaj care ducea spre tehnologie, țigara era albă, inserții albastre. Promovarea ducea și ea spre tehnologie; asociam instant cu un gadget cu led-uri. Arăta foarte cool pachetul acela de țigări alb.
Acum vreo 3-4 ani am fost foarte supărat când pachetul de țigări s-a înlocuit și au băgat parcă și ceva bilă.
Astăzi au apărut țigările moderne. Noua generație de țigară. Întâi a fost țigara clasică, a venit țigara cu filtru, astăzi e țigara care nu arde. Eu nu am reușit să mă înțeleg cu noile deviceuri.
În mall-uri, lângă standurile cu gadgeturi sau între magazinele scumpe, pop-up store de astfel de gadgeturi.
Practic, industria tutunului a scos tot arsenalul de tertipuri și limite pe care industria tutunului o știe atât de bine. Și mai ales a scos banii acolo unde de vreo 10-15-20 ani(sau câți or fi?) lipseau banii din industria tutunului. Îmi spunea cineva că industria tutunului pe aceeași poziție ar plăti cam de două ori mai bine. Sau industria pharma cu vreo 50% mai mult decât de regulă. Probabil la fel plătesc și în publicitate.
Fumatul este un viciu absolut inutil. Pentru țigara aceea savurată cu plăcere te face să fumezi alte vreo 40 țigări. Nu fiecare țigară e plăcere, iar când nu e, e viciu. După ce s-a băgat legea asta noua cum ieșeam noi în frig sau soare, în vânt sau ploaie sau zăpadă ca pinguinii afară la țigară. Ne ploua și țigara are un gust foarte puternic când plouă și e frig afară.
Mă gândesc însă câte probleme rezolvă aceste noi dispozitive de fumat. Țigara nu arde, nu mai e mizerie. Dispozitivul îl încarci așa cum îți încarci telefonul mobil, apeși pe un buton să îți încălzești țigara. Poți fuma în mașină, nu îți ia vântul scrumul. Nu se lipește gudronul de parbriz.
În plus, legea e atât de bine făcută încât acum tot internetul este invadat de publicitate pentru aceste dispozitive. Dar dacă nu e atât de dăunătoare, de ce există acciză ca pe țigările clasice? De ce se timbrează pachetele?
Tare perversă e industria asta a tutunului și cum se reinventează.
Mă întreb peste 200 ani ce vor gândi oamenii despre generația noastră a baby-boomerșilor, a generație X și Z sau a millenialșilor. Nu-i așa că acum când ne uităm în urmă la oamenii de acum câteva sute de ani vedem evidentul greșilor veacului?
Cred că fumatul va fi greșeala secolului XX. Din fericire, secolul XXI cred că va fi ultimul secol în care se fumează.
Când stai și aduni, omenirea a pierdut miliarde de ani de viață pe un viciu care nu i-a adus nimic decât moarte.
Lasă un răspuns